Participantul :
Yves Richez este fondator şi asociat al SUCCESS Communication & Leadership şi Responsabil al Comitetului Ştiinţific al ICFF (International Coach Federation France – Federaţia Internaţională de Coaching din Franţa).
Deţine un Master în Ştiinţe ale Educaţiei (Funcţia de acompaniament). A fost unul dintre participanţii de la CESA II Coaching 2007/2008 HEC (Haute Ecole de Commerce de Paris), cu o intervenţie pe tema coachingului de echipă. Autor a numeroase articole despre coaching, potenţial, performanţă, el este autorul cărţilor Louis du vieux continent (Louis de pe Bătrânul Continent) si Petit éloge du héros (Scurt elogiu al eroului), lansat pe 11 noiembrie 2009 în România.
Ce observăm şi apreciem în special la el :
Yves Richez este coach profesionist, interesat sa produca cunoastere pornind de la situatii traite, adica sa practice transdisciplinaritatea. El practica de saptesprezece ani Kung Fu, iar experienta profunda a artelor martiale traditionale ii infuzeaza demersurile de coach si om de stiinta. Alaturi de producatorul francez Michel Fernandez, a realizat, pe baza cartii sale Petit éloge du héros (Scurt elogiu al eroului), scenariul unei trilogii documentare pe tema eroului.
La vârsta de 14 ani Yves a fost orientat spre o şcoală de mecanici auto, deoarece nivelul său intelectual era considerat insuficient pentru urmarea studiilor superioare. Acum Yvez Richez este pe cale sa inceapa studiile doctorale (PHD) în 2010, pentru a urma acel drum cu du-te-vino între realitatea întreprinderilor şi producerea de noi cunoştinţe.
1) Cum a început o persoană cu bazele dumneavoastră tehnice să practice coachingul şi de ce?
Am ocupat postura de coach în urmă cu aproape douăzeci de ani, pe vremea când acompaniam o echipă de tinere speranţe în lumea sportului : BMX Freestyle (care va deveni disciplină olimpică în 2012). Eram departe de tratatele conceptuale din ziua de azi. Ceea ce făceam noi era intuitiv, uman, spontan. Exista o încredere necondiţionată între ei şi mine, pur şi simplu pentru că nu aşteptam nimic de la ei, doar să se bucure de joc. Unul dintre jucători, Christian, a devenit vice-campion mondial în 1990 (la disciplina în rampă). Prietenul lui cel mai bun, Jean-Pierre, a devenit campion al Franţei încă din primul său an de practică (la disciplina la sol).
Ei cunoşteau «secretul», eu eram acolo doar ca să le insuflu cheful de a juca şi de a-şi pune această dorinţă în practică. Am devenit profesionist în acest domeniu mult mai târziu, printr-un demers de practică reflexivă şi o reîntoarcere pe băncile Universităţii (Master 2 în Funcţia de acompaniament).
Pentru mine coachingul nu este legat de un «de ce», ci este, mai degrabă, «consecinţa» unui proces început cu mai mult timp în urmă.
2) Mai exact, cum şi în ce măsură se îmbină cercetarea, cunoscută ca fiind o cunoaştere precisă şi coachingul, o activitate mai intuitivă?
Marile descoperiri ştiinţifice au fost realizate de persoane care au ţinut cont de intuiţia lor (Lavoisier, Faraday, Einstein, Du Châtelet etc.). Eu cred că cercetarea constă în a accepta să nu găseşti nimic. Ar trebui să spun mai bine : să te laşi găsit de ceva neprevăzut şi nepremeditat. Oamenii au adesea tendinţa de a produce cunoştinţe in domeniile stăpânite şi « acceptate » de comunitatea « care veghează » asupra cunoaşterii. Ei produc această cunoaştere pe baza unor cunoştinţe existente şi « legitime ». Nu îndrăznesc să le verifice, deoarece nu îndrăznesc « să înfrunte » simbolul reprezentat de ele. Emilie Du Châtelet a îndrăznit să il înfrunte totusi, reanalizând o parte din lucrările lui Isaac Newton. Şi a avut dreptate…
Sunt precaut cu privire la ce se află în spatele cuvântului « intuiţie ». Consider că pentru a asculta sau a-ţi găsi intuiţia este necesar să-ţi stăpâneşti proiecţiile, injuncţiile, inferenţele (modul propriu de a umple lumea cu ideile tale). În spatele cuvântului intuiţie se ascunde, câteodată, refuzul de a adopta o rigoare a muncii sau o revendicare a libertăţii (fără constrângeri).
Există insa o reală compatibilitate între producerea de cunoştinţe riguroase şi intuiţie. Aş putea spune chiar că se hranesc reciproc. În acest mod am reuşit să produc principalele mele elemente de cercetare in teoria mea despre coaching sau despre emergenţa potenţialelor persoanei. Mobilizând cu inteligenţă şi discernământ cercetarea şi intuiţia, contribuim la evoluţia unor practici de moduri semnificative, propunând un proces de calitate recunoscută (chiar dacă este pus la încercare de critici) atât de comunitatea ştiinţifica, cât şi de profesioniştii din afara sferei ştiinţei.
3) Cu ce aţi intrat mai întâi în contact: cu cercetarea sau coachingul ? Cum v-a venit idea de a le combina?
Vă mulţumesc pentru această întrebare !. Ea pune problema primului sau al celui de-al doilea, al unuia sau a altuia, ca şi cum ar exista o ordine, o cronologie. In cazul meu ele s-au îmbinat de fapt încă de la început. Este, de altfel, ceea ce caracterizează aspectul ştiinţific al inteligenţei logico-matematice dezvoltate de Howard Gardner. Aceasta se descompune într-o parte matematică (abstractă şi apragmatică) şi o parte ştiinţifică (intuitivă şi pragmatică). Regăsim acelaşi lucru şi în ceea ce americanul Donald Schön numeşte « practica reflexivă », adică producerea de cunoştinţe plecând de la situaţii întâlnite de profesionistul aflat în plină acţiune.
Dintotdeauna am fost curios şi interesat în mod natural să produc cunoaştere pe baza unor situaţii trăite. Această curiozitate a căpătat amploare cu timpul, in urma lecturii unor autori diversi din domenii diferite. Am descoperit mai târziu că practicam transdisciplinaritatea. Aveţi de altfel în România un ilustru ambasador al transdisciplinarităţii, Solomon Marcus. Dacă nu mă înşel, ilustrul dumneavoastră academician a abordat în opera sa din domeniul matematicii, jocurile, educaţia, poetica, semiotica, tot acest proces transdisciplinar. Am avut şansa, în discuţiile cu domnul Marcus, să observ la dumnealui un mod de funcţionare integrativ, şi nu dihotomic. El reuneşte ceea ce este separat. Practică un mod natural de îmbinare a domeniilor.
Cred că pentru a « gândi » coachingul, este important să integrăm cunoaşterea dobândită prin experienţă în cunoaşterea transdisciplinară.
4) Definiti, va rog, eco-performanţa şi numiti trei din punctele sale majore de impact în organizaţii!
Noţiunea de eco vine din cuvântul gecesc Oïkos, care desemnează habitatul. Termenul eco precedă concepte precum : ecologia, economia, ecopregătirea etc. Prin conceptul de eco-performanţă creat de mine doresc să reamintesc faptul că performanţele remarcabile şi durabile sunt nişte performanţe care coabitează în înţelegere cu lumea şi cu oamenii, adică nu epuizează nici una, nici cealaltă. Când suntem în căutarea unei performanţe ce antrenează o separare, o diviziune, o reducere, pierdem de facto principiul emergenţei. Marile performanţe sunt întotdeauna consecinţa unei emergenţe, adică rezultatul obţinut este superior sumei părţilor componente.
Eco-performanţa se înscrie in interacţiunea constantă dintre persoană sau grupul de persoane (forma lor de inteligenţă, competenţele lor în meserie, motivaţia lor etc.) şi lume. Ea se caracterizează prin capacitatea sa de a prelua ce este mai bun din această lume şi de la oameni, fără a sărăci nici lumea, nici oamenii (stress, încredere în sine, competenţe, motivaţie, creaţie, producţie etc.)
Trei impacturi majore ale eco-performanţei în cazul unei organizaţii :
Favorizarea emergenţei de noi soluţii cu rapiditate, printr-un demers transversal şi transdisciplinar: schimb de idei, împărtăşirea cunoştinţelor, inovaţie, creativitate, oportunitate, supleţea procedurilor.
Dezvoltarea unei noi forme de organizare a meseriei plecând de la formele de inteligenţă ale persoanelor aflate în legătură cu meseriile. Este ceea ce realizăm, de exemplu, reunind competenţele Lean Sigma/Six sigma şi formele de inteligenţa
Nu ne mai bazam pe competenţele-meserii deconectate de formele de inteligenţă, care antrenează epuizare, limite mentale, descurajare, sau pur şi simplu nişte performanţe limitate
Cultivarea unei culturi a cooperării, adică a adera împreună şi a împărtăşi un proiect comun pentru şi în care fiecare membru al organizaţiei îşi ştie locul, împactul şi valoarea adăugată (de exemplu, filmul de cinema al carui generic cuprinde numele fiecaruia alaturi de calitatea sa)
Fără să cad pradă unei omenii naive am învăţat din propria experienţă că organizaţiile câştigătoare respectă triunghiul câştigător al acestui concept de eco-performanţă : legătura strânsă dintre organizaţie şi planetă, dintre oameni şi planetă şi cea dintre organizaţie şi oameni. Este ceea ce încerc să cultiv în acţiunile mele de coaching : o eco-performanţă.
5) Care sunt avantajele şi dezavantajele abordării de "coaching ştiinţific" ?
Răspunsul meu va fi scurt şi rapid. Dacă folosim cuvântul « ştiinţific » când folosim vechile scheme reducţioniste, ideologice şi dogmatice, atunci coachingul este ameninţat de pericolul obscurităţii în gândire. Dacă coachingul mobilizează gândirea ştiinţifică astfel încât ea să încarneze deschiderea, rigoarea şi biodegradabilitatea (acceptând să lase locul unei teorii mai elaborate sau reevaluând-o pe cea existentă), acest lucru îi va permite coachingului să-şi găsească titlul de nobleţe în calitate de meserie care contribuie la performanţele umane şi organizaţionale de astăzi şi de mâine.
6) Care este rolul potenţialului între cunoaştere şi calităţi native?
Dacă vorbim despre potenţialul persoanei, atunci potenţialul nu este între, ci «acolo», la acea persoană. Gata să iasă la iveală. Dacă vorbim de potenţialul de situaţie, atunci nu se află între, ci în afară, şi trebuie să înveţi să-l detectezi, să-l reţii, să identifici semnele minuscule de la care emergenţa potenţialului devine o capacitate, apoi o competenţă sau o ocazie majoră.
În proiectul meu pentru cartea despre emergenţa potenţialurilor la care lucrez in prezent, îi reamintesc cititorului că potenţialul nu este nici o idee, nici un concept, ci o forţă, o tensiune între două stări, un ceva gata să apară.
Cred că potenţialul se află acolo unde suntem noi în stare să-l vedem, pentru a-l face să crească…
